Scriitor, ziarist, eseist, profesor şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto (născut în 1954, la Lima) a fost prezent pentru cîteva zile în România, la invitaţia Ambasadei Republicii Peru. Cu această ocazie, autorul şi-a lansat la Bucureşti şi Sibiu romanul Ora albastră, apărut de curînd la Editura Humanitas Fiction. Cartea, considerată de Mario Vargas Llosa „un roman magnific, care descrie cu luciditate şi fantezie sechelele celor zece ani de război civil şi terorism“, a fost recompensată cu Premiul Herralde în 2005. Prima lansare a romanului, urmată de o sesiune de autografe, a avut loc miercuri, 27 octombrie, la Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti. La eveniment a participat, alături de autor, ambasadorul Republicii Peru în România, Ernesto Pinto-Bazurco Rittler, cartea fiind prezentată de Tudora Şandru-Mehedinţi, Radu Paraschivescu şi Denisa Comănescu.
A doua zi, 28 octombrie, romanul Ora albastră a fost lansat în faţa studenţilor Facultăţii de Litere şi Arte din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, într-o dezbatere intitulată „Literatura peruană modernă“, în prezenţa autorului şi a ambasadorului Republicii Peru. Alonso Cueto a ţinut să sublinieze importanţa istoriei ţării sale pentru cele mai recente texte pe care le-a publicat şi, deopotrivă, să exprime profunda sa legătură cu oraşul Ayacucho, unde se desfăşoară multe din întîmplările relatate în Ora albastră. Scriitorul a făcut o emoţionantă trecere în revistă a numelor reprezentative ale literaturii peruane, pornind de la „El Inca“ Garcilaso de la Vega (extraordinarul autor al secolului al XVI-lea), ajungînd pînă la marii prozatori ai ultimei jumătăţi de veac, Ciro Alegría, José Maria Arguedas, Mario Vargas Llosa sau Alfredo Bryce Echenique, autori care l-au influenţat şi care au făcut ca literatura peruană contemporană să devină din ce în ce mai cunoscută pe plan mondial.
Alonso Cueto, Ora albastră, Traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti 2010, 232 p.
Chiar dacă romanul scriitorului peruan Alonso Cueto, Ora albastră (La hora azul), a fost foarte bine primit de critică, fiind recompensat şi cu prestigiosul Premiu Herralde în anul 2005 (după ce s-a impus detaşat în faţa a nu mai puţin de două sute patruzeci şi două de romane, reprezentînd alegerea unanimă a membrilor juriului!), autorul nu era un începător într-ale literaturii ori un necunoscut afirmat pe neaşteptate, ci publicase deja peste zece volume de proză, eseuri, reportaje sau interviuri (unul dintre ele, intitulat La vida en movimiento, fiind realizat cu Mario Vargas Llosa, în anul 2003).
De netăgăduit rămîne, totuşi, faptul că Premiul Herralde a reprezentat consacrarea definitivă a lui Cueto în Europa, romanul Ora albastră fiind (ca, de altfel, şi Grandes miradas, cartea apărută în anul 2003), un punct de cotitură în evoluţia scrisului autorului, căci, dacă volumele sale de început, mai ales povestirile reunite sub titlul La batalla del pasado (1983), se situau sub evidenta influenţă a lui Henry James, Ora albastră se dovedeşte a fi un roman profund (şi profund legat de teme stringente ale actualităţii peruane), fără a fi patetic, o carte convingătoare, dar fără a face uz de o retorică spectaculoasă. Ora albastră aduce în prim-plan un pretext narativ suficient de banal (decesul mamei protagonistului), dar care, dezvoltat într-o manieră cu adevărat remarcabilă, reuşeşte să spună mai multe decît am putea bănui la o primă lectură. Căci marea miză a lui Alonso Cueto, în Ora albastră, este evidenţierea modului în care istoria (aceea pe care ne-am obişnuit să o numim „marea istorie“) influenţează istoria personală a oamenilor.
Solidaritate şi dragoste la Ayacucho
Autorul evidenţiază perfect momentul care declanşează întregul şir al întîmplărilor prin care va trece protagonistul cărţii, avocatul Adrián Ormache, imediat după moartea mamei sale. Făcînd ordine, după înmormîntare, printre hîrtiile acesteia, el descoperă o scrisoare în care întreaga sa familie era blestemată din cauza faptelor pe care le comisese, cu ani în urmă, tatăl său, ofiţer în armata peruană – pe care, deoarece părinţii săi se despărţiseră, Adrián aproape că nu-l cunoscuse. Din acest punct începe lungul drum al lui Adrián în căutarea adevărului, precum şi durerosul proces al revelaţiilor care îl vor face să înţeleagă că viaţa înseamnă mai mult decît petrecerile prin localurile luxoase şi chiar decît cei nouă mii de dolari pe lună pe care ajunge să-i cîştige, ca avocat de succes. Evident, Alonso Cueto readuce în actualitate o temă prezentă în literatură de cînd lumea, şi anume diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, cîtă vreme existenţa lui Adrián şi a familiei sale, chiar prezentată în culori încîntătoare la începutul romanului (autorul surprinzînd perfect, dar în alt mod decît făcuse acest lucru conaţionalul său, Vargas Llosa, atmosfera elegantului cartier San Isidro din Lima, populat de oameni ce nu au grija zilei de mîine), se dovedeşte a fi lipsită de consistenţă dacă o comparăm cu viaţa dură şi plină de privaţiuni pe care protagonistul o va cunoaşte în Ayacucho, unde sărăcia domină.
Tocmai în acest mediu, unde autoturismul său de ultimul tip arată nepotrivit, Adrián va cunoaşte, pentru prima dată cu adevărat, compasiunea şi solidaritatea umană, şi, mai mult decît atît, va trăi o poveste de dragoste care, înainte de moartea mamei sale, i s-ar fi părut imposibilă. Căci, încercînd să dezlege misterul scrisorii pe care mama sa o păstrase, precum şi să îndeplinească ultima dorinţă a tatălui său, care, pe patul de moarte, îi ceruse să o găsească pe fata pe care o cunoscuse cu ani în urmă, Adrián află multe dintre secretele fostului comandant Ormache, părintele său care, în timpul confruntărilor din Ayacucho dintre armata peruană şi militanţii grupării „Sendero Luminoso“, în anii ’80 ai secolului trecut, luase prizonieră o adolescentă, o violase, obligînd-o să-i rămînă alături. Însă tînăra izbuteşte să fugă, Ormache pierzîndu-i urma, dar nereuşind s-o uite pe frumoasa Miriam. Aceeaşi Miriam îl va fascina, încă de la prima întîlnire, şi pe Adrián. Nu prin ceea ce îi spune, mai ales pentru că femeia refuză, la început, să aibă de-a face cu el, ci prin demnitatea ei tăcută, prin curajul pe care-l dovedeşte chiar şi în situaţii dintre cele mai complicate şi prin aerul enigmatic pe care îl are în tot ceea ce face.
A renunţa la „ţara minunilor“
Vorbind despre Ora albastră, Alonso Cueto a numit acest roman „un basm pe dos“: căci, dacă în basmele obişnuite personajele trăiau la început în realitatea cea mai banală, pentru a ajunge, la capătul a numeroase întîmplări, în împărăţia fericită unde grijile nu mai există, în cartea de faţă protagonistul dă senzaţia că ar trăi, chiar de la început, într-o adevărată „ţară a minunilor“. Pe care, însă, o părăseşte şi la care renunţă de bună voie pentru a cunoaşte realitatea, împins de dorinţa de a dezlega misterele existenţei părinţilor săi, dar, deopotrivă, de a da sens propriei sale vieţi. Astfel că drumul său de la Lima la Ayacucho nu e doar o deplasare desfăşurată la nivel fizic sau geografic, ci mai ales o călătorie iniţiatică, menită a-l face să înţeleagă cine este el cu adevărat.
Ca structură de suprafaţă, Ora albastră dă senzaţia unui tip neaşteptat de roman poliţist cu note de carte de aventuri, numai că, la o lectură atentă la nuanţe, cititorul va descoperi că nu avem de-a face cu o căutare a vinovatului, ci, dimpotrivă, cu o căutare a victimei inocente, Miriam. În egală măsură, Adrián întreprinde o veritabilă „călătorie la capătul nopţii“, a cărei ţintă finală este înţelegerea resorturilor istoriei recente a propriei sale ţări, pe care, pînă la vîrsta de patruzeci şi doi de ani, nu o cunoscuse decît cel mult din paginile ziarelor.
Situîndu-se la polul opus al realismului magic, despre care s-a dscutat atît de mult în legătură cu literatura latino-americană contemporană, Alonso Cueto pune în faţa cititorilor o carte sobră, adaptînd perfect cadenţa tonului la întîmplările relatate – care, în paranteză fie spus, pornesc de la un fapt real, prezentat pe larg în presa peruană, dovadă a influenţei pe care jurnalismul a avut-o asupra scrisului lui Cueto. Dar şi a convingerii autorului, subliniate de unul din epigrafele romanului, preluat din Viteza luminii de Javier Cercas, că „omul e răspunzător nu numai pentru ceea ce face, ci şi pentru ceea ce vede sau citeşte, sau ascultă“. Iar dacă această imposibilitate de a fi indiferent a fost interpretată, în cazul lui Cueto, în cele mai felurite moduri, nu trebuie să uităm nici încercarea scriitorului de a se apropia de literatura cu accente politice (la fel cum a făcut şi conaţionalul său, Santiago Roncagliolo, în romanul Aprilie roşu), în ciuda convingerii cvasigenerale că aceasta şi-ar fi încheiat cariera odată cu anii ’70 şi cu unele dintre scrierile lui Julio Cortázar, cum ar fi Cartea lui Manuel, romanul publicat de scriitorul argentinian în anul 1973. Ora albastră depăşeşte intimismul creaţiilor sale de început şi sintetizează la un nivel superior şi influenţele venite pe filiera lui Raymond Carver şi a neorealismului nord-american ori a tematicii generale impuse de alţi scriitori peruani, cum ar fi Ribeyro sau Llosa, şi devine veritabilă meditaţie nu doar asupra propriei culpabilităţi a lui Adrián Ormache, care, într-un fel, îşi asumă greşelile tatălui său şi încearcă să găsească o cale de a le ispăşi, ci şi asupra destinului fiinţei umane în general, în contextul atît de tulburat al sfîrşitului secolului al XX-lea.
Iar întrebările devin, pe parcursul romanului, de-a dreptul obsedante: cine au fost, în realitate, părinţii săi, ce a determinat alegerile pe care aceştia le-au făcut de-a lungul anilor, cine este Miguel, fiul lui Miriam? Şi, mai ales, cine este el însuşi şi cum de a putut să ignore atît de mult timp realitatea de dincolo de zidurile casei (vilei!) sale? Iar arta lui Cueto constă tocmai în capacitatea scriitorului de a formula, subtextual, toate aceste întrebări, dar de a nu oferi niciodată un răspuns definitiv, ci dimpotrivă, de a-şi provoca cititorul să ridice, la rîndul său, alte întrebări menite a pune în discuţie sensurile existenţei. Tocmai de aceea, destrămarea mariajului aparent atît de fericit dar, în realitate, atît de superficial, al lui Adrián, precum şi abandonarea, de către acesta, a vechilor preocupări nu reprezintă nicidecum un eşec. Ci, dimpotrivă, curajul său de a se desprinde, finalmente, de aparenţele, fie ele şi frumoase, care îi conduseseră existenţa pînă atunci. Dar şi temeritatea de a renunţa la modul său anterior de viaţă pentru a avea şansa unei veritabile salvări spirituale.
Cu toate acestea, Ora albastră nu prezintă nici una dintre stridenţele de ritm ori de expresie la care, poate, ne-am aştepta, avînd în vedere tema abordată de scriitor. Ci se distinge printr-un ton de melancolie discretă, fiind, deopotrivă, un excelent roman de atmosferă, iar Alonso Cueto se dovedeşte pe deplin capabil să descrie nu doar dramaticele destine ale personajelor sale, ci şi ceaţa specifică din Lima şi aerul inconfundabil al acestui oraş, cu o artă – iar acest lucru s-a observat mai rar! – înrudită îndeaproape, ca tehnică şi modalităţi expresive, cu procedeele ambiguităţii, aşa cum au fost ele impuse, în literatura latino-americană, de uruguayanul Juan Carlos Onetti, autorul căruia Cueto i-a şi dedicat teza de doctorat. De aici, desigur, şi accentuarea imaginilor cu semnificaţii multiple, menite a evidenţia, de fiecare dată, adevărurile ascunse sub strălucirea aparenţelor decorative. |
